PRIMARIA COMUNEI DOBRIN

Judetul Salaj

SARBATORI LOCALE

    Cultura. Culte si Arta
    Satele comunei au fost atestate documentar in secolele XI-XVI, insa descoperirile arheologice din aceste zone, demonstreaza existenta asezarilor omenesti inca din epoca fierului. O astfel de asezare neolitica si din prima epoca a fierului a fost descoperita la 800 m, in partea de nord - nord-vest de satul Naimon, in locul numit Balvanyos.

    Religia predominanta in comuna este cea reformata, cu biserici specifice in localitatile Doba, naimon, Verveghi, Sancraiu Silvaniei, fiind urmata ca raspandire de cea ortodoxa, penticostala, romano-catolica, baptista si adventista de ziua a VII-a. Biserici ortodoxe se gasesc in satele Dobrin, Deleni si Doba, o casa penticostala in Dobrin, una romano-catolica si una baptista in Sancraiu Silvaniei, una adventista in satul Verveghi.
    Biserica de lemn Sfintii Arhangheli, din satul Doba, ce dateaza din secolul al XVII - lea, precum si beserica de lemn Sfintii Arhangheli din satul Dobrin, ce dateaza din anul 1720 sunt declarate azi monumente de arhitectura.

    Inceputurile vietii religioase pe aceste meleaguri se pierd in negura vremurilor. Cu siguranta si aici, ca peste tot in "tara Silvaniei", crestinismul a patruns treptat, incepand din timpul stapanirii romane, continuandu-se in perioada etnogenezei poporului roman. Dupa marea schisma din anul 1054, pe teritoriul actual al Romaniei s-a impus biserica rasariteana, confesiune crestina care a pastrat neschimbate dogmele, traditia, cultul si organizarea bisericeasca, fixata prin cele sapte sinoade ecumenice (sec.IV - VIII). Incontestabil, biserica mama (strabuna) a locuitorilor traitori aici pana la inceputul secolului al XVIII-lea a fost biserica ortodoxa. Ca peste tot in Transilvania, si asupra romanilor din aceasta zona, s-au exercitat de-a lungul istoriei incercari de a-i atrage spre cultul catolic, cu deosebire in secolele al XVII-lea si al XVIII-lea, fara a izbuti. Din vremuri vechi (posibil chiar inainte de secolul al XV-lea), romanii din "Dealurile Salajului" si-au durat biserici din lemn si au trait secole multe, dupa legea crestina ortodoxa. Dupa 1437, in Transilvania, religia ortodoxa nu a mai fost , recunoscuta de stapanitorii vremelnici, chiar daca romanii au constituit majoritatea populatiei. Instaurarea stapanirii habsburgice a intensificat eforturile de atragere a romanilor spre religia catolica. In sate traiau si maghiari apartinand cultului reformat si alte confesiuni religioase. In comuna Dobrin predomina populatia maghiara care apartine cultului reformat.Dupa evenimentele din decembrie 1989, biserica a iesit de sub controlul politic, oamenii putand sa-si manifeste liber credinta si sa-si aleaga confesiunea. In toate scolile preotii au inceput sa predea elevilor ore de educatie religioasa. Au aparut, sau sunt in curs de constructie, biserici si "case de rugaciune" ale credinciosilor apartinand altor culte.
    Pe langa sarbatorile religioase in comuna mai sunt sarbatorite zilele satelor comunei, in general spre sfarsitul verii si inceputul toamnei, la aceste sarbatori fiind invitati toti fii satului, si numeroase oficialitati din judet si strainatate.
    Obiceiurile traditionale legate de succesiunea anotimpurilor, de moartea si renasterea vegetatiei, sunt cunoscute sub numele de obiceiuri calendaristice, iar cele legate de nasterea omului, de nunta sau inmormantare sunt numite obiceiuri din ciclul vietii. Evolutia societatii umane a dus la aparitia unor structuri comportamentale colective si individuale legate de momentele esentiale ale existentei (nasterea, botezul, nunta si inmormantarea) si ale relatiilor intre indivizi (prietenie, intrajutorare, inrudire, familie). Comportamentul individual, dar mai ales colectiv, s-a transpus in obiceiurile si traditiile populare care s-au perpetuat din generatie in generatie, pana la mijlocul secolului trecut. Multe se mai pastreaza si astazi, unele in forme noi sau cu alte semnificatii.
    Iata cateva obiceiuri:
    Nasterea si botezul
marcheaza inceputul vietii si recunoasterea copilului ca membru al comunitatii. Aceste evenimente insufletesc intreaga familie care se preocupa de sanatatea si norocul pruncului "venit pe lume" rolul esential avandu-l mama si "moasa". De la nastere pana la botez, mama copilului nu avea dreptul de a intra in biserica, trecand printr-un proces de purificare si curatire trupeasca si sufleteasca. La ortodocsi, botezul este ritualul crestin prin care pruncul este primit printre credinciosii bisericii. Alaturi de "moasa" care duce copilul la biserica, se afla nasii, care preiau copilul dupa ce preotul l-a scufundat in „cristelnita”. Dupa ceremonia religioasa urmeaza o petrecere la care participa neamurile si prietenii apropiati.
    Nunta a fost un ceremonial complex, care consfintea unirea a doi tineri intr- o noua familie si inrudirea neamurilor mirilor. Relatiile intre tineri se infiripau la hora satului (dant), la sezatori si "claci", sau la munca campului. Inainte de incheierea casatoriei feciorul isotit de tatal sau si o ruda apropiata mergeau la fata.
    La pregatirea nuntii participau o buna parte a satenilor, cu deosebire neamurile, familiile mai sarace fiind sprijinite material. Invitatia la nunta o faceau, de obicei, parintii mirelui, care organizau nunta. Alaiul de nunta avea in frunte cel putin doi "stegari" (purtau steaguri din panza sau hartie cu panglici colorate, batiste, flori naturale sau din hartie creponata, crengute de busuioc si banutel), uneori mergand calare. In urma lor veneau de la casa miresei spre cea a mirelui carute trase de doi boi sau cai frumos impodobiti in care era asezata cu grija zestrea fetei: mobila, perini, toale, lipideaua, fete de masa, sterguri, haine de lucru si de sarbatoare. Alaiul se indrepta spre primarie, unde se oficia cununia civila, apoi spre biserica, unde se aduna aproape tot satul. In timp ce in biserica se savarsea cununia religioasa, in fata bisericii se incingea un „dant” la care participau si tinerii si cei mai varstnici. Alaiul pleca apoi spre casa mirelui, unde-i primeau parintii acestuia. Mirii insotiti de nasi inconjurau o masa, peste ei aruncandu-se boabe de grau si stropi de apa sfintita cu o crenguta de busuioc. Blidul de lut in care a fost graul se arunca peste casa. Lumea se aseza apoi la masa, lar cei care pofteau aveau suficient timp sa bea, sa horeasca sau sa joace, caci nu era nunta fara "ceteras".
    Inmormantarea aducea multa jale in casele oamenilor care purtau multa vreme doliu (umblau in negru, iar barbatii isi lasau barba). In seara dinaintea inmormantarii se facea "Cina mortului". Dupa ce preotul savarsea "prohodul" si luarea iertaciunilor de la cei apropropiati mortului, un cantor dadea glas unui cantec adecvat in care prezenta pe scurt viata celui plecat la lumea vesnica. Copiilor li se agata cate o batista la haina si li se dadea cate un colac avand in mijloc o moneda. La iesirea din curte, participantilor li se oferea un pahar de tuica si felii de cozonac iar dupa ce sicriul era dus la cimitir si ingropat, neamurile si cei apropiati se intorceau la "pomana" masa cu gustari alese si bautura. Se tinea si pomana de "a treia zi". Mortii, erau pomeniti mereu, mormintele lor erau ingrijite si impodobite cu flori. In ultimii 30 de ani s-a incetatenit obiceiul ca in jurul datei de 1 noiembrie lumea sa se duca in cimitire, ceremonialul fiind cunoscut sub numele de "iluminatie". Se aprind lumanari, se face slujba si se impart dulciuri copiilor.
    Sezatorile (rareori numite haba) se organizau in serile lungi de iarna, cu exceptia zilelor de marti si vineri, cand nu se torcea. Fetele se adunau la o familie mai varstnica, aducandu-si de lucru o furca pe care era prins caierul de lana sau de fuior (canepa), sau aveau de facut "cipca" si cusaturi. Se spuneau glume, ghicitori, proverbe, iar dupa ce veneau si feciorii se organizau jocuri, avand adeseori rolul de a favoriza intalnirea celor care se placeau.
    Claca era in primul rand un mod de intrajutorare prin munca si doar secundar o manifestare folclorica, facandu-se adeseori chiar in sarbatorile religioase mai mici. Ele se organizau la casa unui gospodar pentru tors, taiatul lemnelor, construirea unei case, prasitul porumbului, seceratul graului sau desfacatul porumbului. Oamenii erau bucurosi si lucrau cu drag. La terminarea lucrului, "gazda" ii cinstea pe clacasi cu o masa bogata.
    "Pusul mosului si a babei" se practica in preajma sarbatorilor de iarna. Pregatiti in taina, din carpe, paie si haine vechi, asezate pe un schelet simplu de lemn, "mosii" si "babele" erau dusi noaptea si asezati la poarta sau intr-un copac inalt la casele unde se aflau "feciori batrani" si "fete care tat aleg", cu scopul de a-i grabi sa se casatoreasca in "caslegile" care urmau sarbatorii "Nasterii Domnului". In cateva ceasuri, tot satul afla numele celor ce urmau sa se casatoreasca.
    Colindatul a fost si este unul din cele mai indragite obiceiuri. Umbland cu "corinda" copii se bucurau de Nasterea Domnului Isus Christos. Colindele laice s-au pierdut astazi fiind prezente doar colindele cu continut religios, cum sunt "Trei crai de la rasarit", "O ce veste minunata", "Trei pastori se intalnira", "Doamne ale tale cuvinte", "Sus la poarta raiului", etc. Grupurile de colindatori umbla pe la toate casele satenilor, colindand la fereastra, la usa, sau chiar in casa. Dupa ce spun "multumitura", copiii primesc in dar colaci, mere si nuci. De la neamuri, fetele primesc "pupaze". La intrarea in casa copiii spun "Buna seara lui Craciun" iar la iesire "S-aveti sarbatori fericite". Copiii porneau cu colinda spre lasarea intunericului, iar tinerii mai tarziu, fiind rasplatiti cu "coptaturi" si mancare.
    Plugusorul s-a pastrat si transmis de-a lungul timpului, ca obicei legat de Anul Nou, prilej pentru copii de a ura gazdelor belsug si sanatate. Urarea era rostita la fereastra casei, insotite de glasul clopoteilor si "impuscaturilor" biciului ("zd'ici"). Copii primeau in dar bani sau fructe. "Sorcova" este un obicei patruns recent si practicat de fete.
Platitul "Pastilor" s-a incetatenit relativ recent. Cu cateva decenii in urma fiecare familie se ducea in "„Noaptea de Inviere" la biserica cu o cosarca in care asezase vin, paine, oua rosii si pasca. In unele sate vinul si vasele pentru Pasti sunt platite de o familie, spre fala si pomenire. In dimineata zilei de "Inviere", toti membrii familiei inainte de a lua "Pasti" spunand "Hristos a Inviat" de trei ori se spala intr-un vas cu apa curata in care s-au asezat un ou rosu, un ban si o urzica.
    "Sanzienele" marcheza solstitiul de vara. In ajunul acestei sarbatori, copiii adunau de pe camp flori de sanziene galbene, pe care le impleteau in coronite si le arunca peste acoperisul casei, cate una pentru fiecare membru al familiei. Se credea ca cele care cadeau anuntau ordinea in care vor muri membrii acelei familii, de-a lungul unui an.
Ocupatii si mestesuguri traditionale vechi practicate in comuna de-a lungul timpului.
    Asa cum s-a subliniat de-a lungul timpului, locuitorii satelor apartinand comunei Dobrin, la fel ca toti locuitorii din satele apartinatoare "Dealurilor Salajului", au avut ca ocupatie de baza agricultura, imbinand cultura plantelor cu cresterea animalelor, fara insa a reusi sa depaseasca limitele agriculturii de subzistenta.
    Pana in secolul al XVIII-lea, cand s-a introdus cultura porumbului, cele mai intinse suprafete se cultivau cu secara, ovaz si grau. In secolul urmator s-au extins mult suprafetele cultivate cu porumb, grau, plante de nutret si cartofi. Pana spre mijlocul secolului XX, pentru a asigura rotatia culturilor si refacerea fertilitatii solului, unul sau mai multe "pamanturi" era lasat un an ca "moina" sa se "hodineasca". Pentru fertilizarea solului se folosea doar gunoiul de grajd. Pamantul era arat cu plugul de lemn cu „corman” de fier, dupa care semintele erau aruncate pe ogor cu mana dintr-un sac legat peste piept sau din poala. Prasitul se facea cu sapa cu coada lunga. Cartofii se puneau in "cuiburi", uneori in lanul de porumb. Floarea soarelui era semanata pe unul sau doua sire spre razoare. Cerealele recoltate erau depozitate in podul casei sau in hambare si "costeie". Cartofii erau depozitati in "beci" sau "gropi".
    Cositul furajelor avea o mare importanta. Barbatii foloseau coase si furci metalice, furcoaie si greble de lemn. Fanul era adunat in "capite"”, dupa care era dus acasa si asezat in podul surii sau in spatele acestuia in "farcituri".
    Pomicultura si viticultura au fost indeletniciri secundare, suprafetele ocupate cu pomi fructiferi si vita de vie fiind restranse, si, totusi, aproape fiecare gospodarie avea o livada si o zona cu vii, unde multi gospodari aveau cate o parcela de unde-si asigurau necesarul de fructe pentru consum si faceau tuica si vin. Se cultivau soiuri nepretentioase de mar, prun, par si vita-de-vie (hihrida). Astazi, in jurul casei sau in gradina, fiecare gospodar are cativa pomi fructiferi si vita-de-vie.
    Cresterea animalelor a fost o indeletnicire straveche, dar un numar mai mare de animale a inceput sa creasca abia dupa 1850, odata cu desfiintarea iobagiei si improprietarirea taranilor cu fostele sesii iobagesti. In paralel, s-au dezvoltat si targurile. Se cresteau vite si oi. Vitele sunt duse la pasunile din jurul satelor  intorcandu-se acasa in fiecare seara. In sezonul cald, inainte de colectivizare, taranii instariti, cu un numar mare de animale, isi duceau animalele in pasune la "cosar", ducandu-le in sat doar toamna cand se gasea hrana si pe "miristini" si "malaini" si C.A.P.-urile organizau asemenea "tabere de vara". Pentru oi se organiza "staul" din "lese" demontabile pentru a fi mutat dupa ce locul se ingunoia bine. Practic nu au existat stane, proprietarii participand la mulsul oilor, trecand fiecare oaie prin "strunga", dupa care isi duceau laptele acasa pentru a face cas, urda si "jintita". Ciobanii ramaneau cu turma noaptea, avand o coliba simpla si usor de mutat.   
    Albinaritul in formele traditionale ale evului mediu a pornit de la capturarea albinelor salbatice adapostite in scorburile unor arbori batrani si stramutarea acestora in trunchiuri scobite sau in "cosnite" realizate prin impletirea unor nuiele de rachita, papura ("speteaza") sau vite de curpen "lipite" cu balega amestecata cu lut. Cosnitele se asezau pe polite, sub streasina casei sau surii. Pentru recoltarea mierii se recurgea la "taierea stupului", asezandu-se cosnita peste o groapa sau un vas in care ardea mocnit putregai si sulf. Fagurii erau sfaramati si pusi intr-o strecuratoare pentru ca mierea sa se scurga, sau erau consumati prin mestecare. Cum zaharul era o raritate, copiilor li se dadea apa indulcita cu miere ("mursa"), iar cei mari o consumau pentru a scapa de durerile de gat. Dupa 1950, s-a trecut treptat de la stupii clasici cu cosnite la stupii sistematici cu rame in lazi ("coptare"). Flora melifera este destul de bogata. Stuparitul pastoral nu este o caracteristica pentru aceasta zona.
    Pescuitul este practicat, dar intr-o mica masura. Culesul din natura s-a practicat mereu in toate satele, constituind atat o sursa de hrana, cat si venituri banesti, indeosebi in ultimele decenii cand s-au infiintat centre de colectare a fructelor de padure. In general, femeile si copii mai mari merg la cules de mure, porumbele, "cacadari" (maciese) si paducele. Din mure se face dulceata si compot, iar celelalte fructe se vand. In anii mai ploiosi sunt multe ciuperci. Dintre ciupercile comestibile cele mai raspandite si mai cunoscute sunt hribele (Boletus edulis), numite „pt'itoi”. Se culeg pentru consum "uaite", "bureti usturoi", "bureti galbeni"(galbiori), "craiuti", iar toamna, ghebele (Armillaria mellea).
Impletitul nuielelor s-a practicat de unele familii care s-au specializat in confectionarea cosurilor de diferite forme. Se foloseau nuielele de rachita. Vara, acestea erau decojite si uscate, din ele confectionandu-se "coserci cu toarte", folosite pentru dusul mancarii la camp sau pentru culesul legumelor si fructelor si coserci largi, pentru paine. Pentru cosurile mari folosite la culesul porumbului, se adunau nuiele de "rachita rosie", in luna august, cand acestea erau coapte. De pe nuiele se "strujeau" doar frunzele. Din ramurile subtiri de mesteacan se confectionau "maturoaie", pentru a curata curtea casei si gospodaria.
    Tesutul a fost multe secole principalul mestesug practicat de femei, aproape la fiecare casa existand razboi de tesut. Materiile prime erau canepa si lana, ceva mai tarziu adaugandu-se bumbacuI. Pentru obtinerea fuiorului, canepa se culegea, aseza in "manusi", i se "ratunzau" radacinile si se grupau 15-20 intr-o "sarcina".
    Vararitul s-a practicat mult in satele aflate in partea estica a „Dealurilor Salajului”, cum ar fi si comuna Dobrin, fiind amenajate cuptoare de ars varul chiar in intravilanul localitatilor. Gospodarul care avea nevoie de var isi aducea piatra de calcar, o sfarama, o aseza in cuptor, sub forma de bolta. Piatra trebuia arsa cam 12 ore. Pentru foc se foloseau lemne uscate. Aceste cuptoare au disparut dupa mijlocul secolului trecut. Mestesugul este practicat azi doar de un numar restrans de familii.
    Moraritul s-a practicat din timpuri foarte vechi. Multa vreme s-a folosit rasnita de piatra. Mai tarziu au aparut morile de apa pe paraiele mai mari. Prin anii 80 si-au incetat activitatea,locul lor fiind luat treptat de morile de „foc”, iar apoi cei mai multi gospodari si-au confectionat cate o moara mecanica purtata de un motor electric, pentru a face „daralas” la animale.
    Facutul tuicii era si mai este o indeletnicire larg raspandita. Astazi, instalatiile mici, rudimentare, au fost inlocuite cu instalatii din cupru. Ca materie prima se folosesc fructele (prune, mere, pere, pere padurete) si cereale (porumb si grau). tuica nu lipseste din casa oamenilor gospodari. Pentru nevoile familiale, se asigura si necesarul de vin.